Facultatea de Drept ” Al. Ioan Cuza ” – Iaşi

Subiecte rezolvate la Drept comunitar

1. Acţiunea intelectualilor în vederea integrării europene
Spre deosebire de conducătorii politici, elita intelectuală europeană susţine energic o altă abordare. Un moment de referinţă îl constituie discursul lui Winston Churchill, ţinut la Universitatea din Zürich, în 19 septembrie 1946, care are un imens ecou în epocă. După ce descrie tragedia continentului european, marele politician propune un remediu care ar face Europa la fel de liberă şi fericită cum este Elveţia. Acest „remediu suveran constă în a recrea Familia Europeană, a clădi un fel de Statele Unite ale Europei”, primul pas practic spre acest ţel constând în crearea unui Consiliu al Europei.
Militanţii federalişti pornesc o vie campanie, iar prima acţiune de amploare este pregătirea Congresului Europei de la Haga din 7-11 mai 1948. La congresul prezidat de Churchill participă circa 800 de delegaţi din 19 ţări europene, oameni politici, de cultură, observatori din Statele Unite, din Commonwealth, precum şi 250 de jurnalişti.
Congresul dezbate problemele viitorului continentului nostru. Viziunile asupra construcţiei europene diferă, iar discuţiile sunt foarte aprinse. Polemica se poartă între federalişti, mai ales francezi, belgieni şi italieni, şi conservatorii adepţi ai cooperării interguvernamentale clasice (britanici, irlandezi şi scandinavi). În final, ca o sinteză a rezoluţiilor adoptate de secţiunile Congresului, scriitorul elveţian Denis de Rougemont dă citire Mesajului către Europeni.

2. Consiliul Europei
Consiliul Europei a fost înfiinţat prin Tratatul din 5 mai 1949, semnat la Londra de zece state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. Astăzi numără 47 de membri. Această organizaţie nu aparţine ordinii juridice comunitare!!!, dar insistăm asupra ei din cauza deselor confuzii cu instituţiile din Uniunea Europeană, cum sunt Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul European.
Având sediul la Strasbourg, scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune cât mai strânsă între membrii săi. Orice stat ce recunoaşte principiul supremaţiei dreptului şi respectă drepturile şi libertăţile fundamentale poate fi invitat să devină membru.
Concepţia ce stă la baza instituţiei este cea a cooperării interguvernamentale. Ca urmare, aceasta este o organizaţie internaţională de tip clasic, care nu implică transferuri de competenţe şi de suveranitate din partea statelor. Singura excepţie de la ideea interguvernamentală s-a făcut în materia drepturilor omului, unde, în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (CEDO), încheiată în 1950, s-a creat un sistem de protecţie cu caracter supranaţional (statele s-au angajat să respecte deciziile Curţii EDO).
Competenţa Consiliului Europei se întinde asupra tuturor marilor probleme ale societăţii europene, cu excepţia celor de apărare. Organizaţia apare ca un vast forum dedicat discuţiilor şi redactării de convenţii, vocaţia sa primordială fiind să promoveze democraţia în Europa.
Organul de decizie este Comitetul de Miniştri, alcătuit din miniştrii de externe ai ţărilor membre. Ia decizii cu majoritate de două treimi, dar adoptă cu unanimitate cele mai importante acte1. Organul deliberativ, cu rol consultativ, este Adunarea Parlamentară, formată din membri ai parlamentelor naţionale.
Dacă facem o evaluare a organizaţiei, constatăm că aceasta nu a constituit baza integrării europene, nu a fost o treaptă spre Statele Unite ale Europei, aşa cum se dorea în epocă. Pe termen lung însă, a avut o contribuţie valoroasă la întărirea spiritului democratic, mai ales în privinţa statelor abia ieşite din totalitarism, precum şi la clădirea unui sentiment comun european. S-au adoptat peste 100 de convenţii internaţionale: în afară de CEDO, menţionăm Convenţia pentru prevenirea torturii din 1987, convenţii privind recunoaşterea calificărilor profesionale, serviciile de sănătate şi dreptul la pensie etc.
Este această colaborare, bazată pe modelul interguvernamental, suficientă pentru nevoile europenilor? Este semnificativă în acest sens observaţia lui Jean Monnet: Cooperarea internaţională favorizează discuţiile, dar nu şi adoptarea deciziilor. Aşa se face că din 1950, la iniţiativa aceluiaşi Jean Monnet, europenii încep să experimenteze noi modele de relaţii interstatale.

3. Metoda funcţionalistă a lui Jean Monnet şi constituirea CECO
Metoda funcţionalistă a lui Jean Monnet
Realizarea dintr-o dată a unei federaţii europene nu era posibilă în climatul postbelic. Au dovedit-o disputele de la Congresul de la Haga, precum şi negocierile dificile de la înfiinţarea primelor organizaţii europene de cooperare.
Căutând o soluţie de durată pentru gravele probleme ale Europei, Monnet a evaluat situaţia cu ochii practicianului. Astfel, condiţia pentru asigurarea păcii era includerea Germaniei în acordurile europene, cu un statut egal cu al celorlalţi participanţi. Pe de altă parte, el vedea în bazinul carbonifer din Europa de Vest un întreg pe care naţiunile l-au divizat artificial, prin numeroase frontiere.
În spiritul concepţiei funcţionaliste6, Jean Monnet a pornit de la nevoile comune ale statelor. Ideea lui era că, dacă Europa unită nu se poate realiza dintr-o dată, ea se poate clădi pas cu pas, integrând statele mai întâi pe un sector de activitate îngust, dar vital. Legăturile economice vor crea solidarităţi de fapt, concrete, declanşându-se un proces ce va cuprinde,prin angrenări succesive, şi alte domenii. Se va ajunge la o uniune economică şi în final la integrarea politică.
Integrarea înlocuieşte vechea formă de cooperare dintre state. Organizaţia economică proiectată de Monnet are un caracter puternic supranaţional. Statele transferă esenţialul capacităţii de decizie unei Înalte Autorităţi independente, ale cărei acte sunt obligatorii pentru state şi pentru întreprinderi. Pentru rezolvarea oricăror litigii izvorâte din activitatea comună, se instituie o Curte de Justiţie ale cărei decizii au putere de lucru judecat.
Nota bene: pentru Jean Monnet, crearea unei comunităţi cu profil economic, aşadar integrarea economică, reprezintă numai un mijloc de a birui inerţia statelor, o cale spre realizarea scopului principal, care este uniunea politică (federaţia europeană).
Constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
La 9 mai 19502, ministrul de externe Robert Schuman a prezentat declaraţia pregătită de Jean Monnet şi echipa sa, care conţinea propunerea ca Franţa, Germania, precum şi orice stat european interesat să-şi pună în comun întreaga producţie de cărbune şi oţel, plasând-o sub o autoritate comună, puternică şi independentă, ale cărei decizii să lege statele membre. Se urmărea crearea unor solidarităţi de fapt, care să deschidă calea unor noi colaborări, cu scopul mai îndepărtat ca reţeaua de legături create să ducă la uniunea politică. Această idee reflectă concepţia funcţionalistă a lui Jean Monnet, pe care o vom explica mai jos.
Tratatul de instituire a CECO este semnat la Paris de Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda la 18 aprilie 1951 şi intră în vigoare la 25 iulie 1952.
Tratatul este temporar, fiind încheiat pe 50 de ani, din cauza caracterului său experimental. Astfel, la 23 iulie 20023, Tratatul de la Paris iese din vigoare, iar sectorul cărbunelui şi oţelului intră sub regimul Tratatului CE.

4. Obiectivul TCECO
Tratatul îşi propune să creeze o „piaţă comună” pentru produsele din industria cărbunelui şi oţelului4. Potrivit art. 4 TCECO, sunt incompatibile cu piaţa comună şi, în consecinţă, abolite şi interzise:
a) taxele vamale şi taxele cu efect echivalent la import şi export, precum şi restricţiile cantitative în circulaţia produselor;
b) măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi între consumatori, mai ales în privinţa preţurilor şi a condiţiilor de livrare sau a tarifelor şi a condiţiilor de transport, precum şi măsurile care intervin în libera alegere de către cumpărător a furnizorului;
c) subsidiile şi ajutoarele acordate de stat ori taxele speciale impuse de state, sub orice formă;
d) practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţei.
S-a stabilit ca realizarea pieţei comune să fie progresivă, pentru a permite adaptarea economiilor naţionale la noua formă de organizare.

5. Structura instituţională a CECO
Instituţiile noii organizaţii sunt: Înalta Autoritate, Consiliul Special de Miniştri, Adunarea Comună şi Curtea de Justiţie.
Înalta Autoritate este formată din 9 persoane, numite de comun acord de statele membre, pe baza competenţei lor (mai exact, 8 persoane numite de state, iar a noua, cooptată de primii membri, pentru întărirea caracterului supranaţional). Independentă de state, are competenţe largi, iar deciziile sale sunt obligatorii şi au aplicabilitate directă pe teritoriul statelor (se aplică nu doar statelor, ci şi agenţilor economici). Primul preşedinte este Jean Monnet.
Consiliul Special de Miniştri este o instituţie de orientare interguvernamentală ce reprezintă statele membre, cu misiunea de a coordona acţiunea statelor cu cea a Comunităţii. În anumite cazuri, hotărând cu majoritate calificată, Consiliul de Miniştri aprobă, printr-un aviz conform, măsurile luate de Înalta Autoritate.
Adunarea Comună este compusă din parlamentari propuşi de legislativele statelor membre şi exercită controlul democratic asupra Înaltei Autorităţi. În acest sens, are puterea de a demite Înalta Autoritate, printr-o moţiune de cenzură.
Curtea de justiţie veghează la respectarea prevederilor TCECO, soluţionând litigiile prilejuite de aplicarea sa dintre Înalta Autoritate, state, întreprinderi.
Alături de instituţii, a mai fost creat şi Comitetul Consultativ de pe lângă Înalta Autoritate. Membrii acestui organ (industriaşi, lucrători, comercianţi, consumatori) sunt desemnaţi de statele membre. În cazurile prevăzute de tratat, Înalta Autoritate trebuie să solicite avizul Comitetului Consultativ.

6. Crearea CEE şi a Euratom
7. Încheierea Tratatelor CEE şi Euratom. Descrierea Tratatului CEE
A. Încheierea tratatelor
Eşecul CEA a confirmat că, din considerente practice, integrarea politică trebuie precedată de integrarea economică. Ca urmare, o lungă perioadă va domina spiritul unei Europe a negustorilor.
La 25 martie 1957, membrii CECO (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda) au semnat la Roma Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom sau CEEA).
Cele două tratate intră în vigoare la 1 ianuarie 1958. Din acest moment şi până la ieşirea din vigoare a CECO, vor funcţiona trei comunităţi europene cu personalitate juridică distinctă.
B. Tratatul CEE
Acesta este cel mai important dintre tratatele constitutive, pentru că îşi propune integrarea ansamblului economiei statelor membre. Prin art. 2 TCEE (forma iniţială), noua comunitate îşi propune următoarele obiective generale:
• dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice pe ansamblul Comunităţii; această preocupare a dus la realizarea politicii regionale, destinată reducerii decalajelor de dezvoltare dintre regiunile din statele membre;
• expansiunea continuă şi echilibrată;
• asigurarea unei stabilităţi crescute (economice, sociale, politice);
• creşterea accelerată a nivelului de trai;
• dezvoltarea unor relaţii cât mai strânse între statele membre;
Mijloacele prin care Comunităţile trebuie să atingă obiectivele propuse sunt:
• stabilirea progresivă a unei pieţe comune;
• apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor.
La baza pieţei comune stau cele patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor (inclusiv libertatea de stabilire în oricare dintre statele membre), a serviciilor şi a capitalurilor. Dacă accentul este pus în mod clar pe componenta economică, scopul politic al tratatului transpare din preambul: Comunitatea Economică este destinată „să pună bazele unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”. Aşadar, obiectivul mai îndepărtat rămâne construcţia unei uniuni politice.
Din cauza prevederilor sale cu caracter general, explicabile prin întinderea obiectului de reglementare, a fost denumit de specialişti tratat-cadru5.
C. Tratatul CEEA (Euratom)
Obiectivul general al tratatului este de a contribui la:
- formarea şi dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare;
- creşterea nivelului de trai în statele membre;
- dezvoltarea schimburilor cu alte ţări.
În acest scop, Comunitatea se angajează:
- să dezvolte cercetarea ştiinţifică;
- să adopte norme comune de securitate pentru protecţia populaţiei şi a lucrătorilor;
- să stimuleze investiţiile;
- să asigure aprovizionarea regulată cu energie;
- să garanteze utilizarea paşnică a materialelor nucleare;
- să creeze o piaţă comună în acest domeniu.

8. Sistemul instituţional creat de Tratatele CEE şi Euroatom (Când vorbiţi despre „Sistemul instituţional creat de Tratatele CEE şi Euroatom”, vă puteţi referi la metoda comunitară. În esenţă, vorbiţi despre îmbinarea elementului supranaţional cu cel interguvernamental, exprimată în procesul de decizie: la propunerea Comisiei … )
Comunităţile dispun de o structură instituţională în principiu independentă. Totuşi, din raţiuni practice, Convenţia de la Roma, semnată concomitent cu tratatele, unifică unele instituţii ale Comunităţilor:
a) Adunarea Comună CECO este lărgită şi transformată în Adunare, cu rolul de a funcţiona pentru toate cele trei comunităţi. Adunarea se va autointitula Adunarea Parlamentară Europeană, iar în 1962 Parlament European. Are atribuţii de deliberare, dar puterile sale legislative sunt limitate. Mai importante sunt atribuţiile de control. Poate astfel să demită Comisiile, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.
b) Curtea de Justiţie a CECO devine competentă şi pentru noile Comunităţi. Ca şi anterior, are rolul de a asigura respectarea tratatelor. Se înfiinţează Comitetul Economic şi Social, organ comun pentru CEE şi Euratom, cu rol consultativ. Noile instituţii, care rămân deocamdată distincte, sunt:
a) Comisia CEE şi Comisia Euratom. Aceste instituţii corespund Înaltei Autorităţi CECO. Ele sunt formate din personalităţi independente, numite de state.
Comisia CEE numără nouă membri, cele trei state mari desemnând câte doi comisari), iar Comisia Euratom are cinci membri, întrucât Luxemburg nu are niciun comisar. Aşa cum vom vedea mai jos, în comparaţie cu Înalta Autoritate CECO, ele şi-au pierdut nu doar din titulatură, ci şi din competenţe.
b) Consiliile de Miniştri reprezintă interesele statelor şi dobândesc rolul principal în noile comunităţi.
Mecanismul decizional în CEE şi Euratom arată astfel: deciziile sunt luate de Consiliul de Miniştri, însă la propunerea Comisiilor. Aşadar, deşi Comisiile nu mai păstrează puterile de decizie ale Înaltei Autorităţi, ele primesc un rol care nu poate fi neglijat: au puterea de iniţiativă.

9. Metoda interguvernamentală
Denumită şi diplomatică, ea constă în colaborarea internaţională tradiţională dintre state. În organizaţiile internaţionale clasice, organul de conducere reuneşte reprezentanţii statelor participante şi, de regulă, hotărăşte în unanimitate. Statele îşi păstrează întreaga suveranitate. Nu se ajunge la integrare.
Exemple: Consiliul Europei, NATO, OSCE etc. Metoda este astăzi folosită în pilonii 2 (PESC) şi 3 (cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală) ai Uniunii Europene, în care rolul principal aparţine statelor membre, şi nu instituţiilor comunitare.

10. Metoda federalistă
Sistemul federal este supranaţional. Deciziile se iau cu majoritate de voturi, ceea ce implică o limitare esenţială a suveranităţii naţionale, deoarece un stat membru al federaţiei nu mai poate bloca decizia prin veto.
Federaliştii europeni doreau în trecut adoptarea unei constituţii federale, după modelul SUA. Astăzi, obiectivele lor sunt mai puţin ambiţioase.
Cu toată diluarea în timp a conţinutului său, noţiunea de „federal” a constituit o nesfârşită sursă de dispute între oamenii de stat europeni. Unii continuă să o considere o ameninţare la adresa suveranităţii naţionale. Astfel, s-a încercat inserarea termenului de „federal” atât în Tratatul UE, cât şi în proiectul de Constituţie, dar formularea nu a mai fost reţinută în versiunile finale, din cauza împotrivirii britanice.

11. Metoda comunitară
După eşecul Comunităţii Europene de Apărare, ideea unei structuri cu un pronunţat caracter supranaţional nu mai era de actualitate. Pe de altă parte, relansarea proiectului european prin TCEE s-a făcut pe o scară mult mai extinsă decât sectorul îngust în care s-a experimentat CECO, iar statele nu puteau concepe renunţarea la atributele suveranităţii pe o arie atât de largă.
Soluţia practică pentru CEE a constat în compromisul dintre elementul supranaţional, într-o formă atenuată faţă de sistemul CECO şi elementul interguvernamental, redescoperit. S-a diminuat rolul Comisiei, care a primit în special monopolul puterii de propunere, în timp ce esenţialul puterii de decizie a fost transferat Consiliului de Miniştri, instituţie cu caracter interguvernamental.
Astfel, în prima fază de existenţă a CEE, mecanismul de decizie era următorul: Consiliul decidea la propunerea Comisiei, după consultarea Parlamentului7. Interesele statelor sunt apărate de Consiliul de Miniştri, compus din reprezentanţii statelor membre, care hotărăşte în unanimitate sau cu majoritate calificată. Interesele generale ale Comunităţii sunt apărate în primul rând de Comisie. Adunarea (viitorul Parlament European) este expresia legitimităţii democratice, în timp ce Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene realizează funcţia de control jurisdicţional.

12.Unificarea instituţională în cadrul Comunităţilor Europene
Pentru că existenţa unor instituţii paralele nu este eficientă, statele fondatoare ale Comunităţii iau măsuri pentru unificarea instituţională. Cum am constatat deja, primul pas a fost făcut prin Convenţia de la Roma, încheiată la 25 martie 1957, odată cu tratatele constitutive.
Urmează Tratatul de la Bruxelles din aprilie 1965, în vigoare de la 1 iulie 1967, prin care se decide fuziunea instituţiilor comunitare. Cele trei Consilii de Miniştri sunt înlocuite cu un Consiliu unic, iar cele două Comisii şi Înalta Autoritate, cu o Comisie unică. Începe să funcţioneze o singură administraţie, iar bugetul de funcţionare al Comunităţilor e unic.
De reţinut: tratatele rămân separate din punct de vedere juridic, la fel şi Comunităţile. Prin urmare, atribuţiile instituţiilor comunitare diferă în funcţie de domeniul în care ele acţionează. De exemplu, până la ieşirea din vigoare a TCECO, la soluţionarea unei chestiuni de industrie siderurgică, Comisia dispunea de competenţele extinse ale fostei Înaltei Autorităţi. Analog, într-o problemă de energie atomică (lucru valabil şi în prezent), Comisia aplică totdeauna TEuratom.

13. Criza scaunului gol (adăugaţi şi observaţia în legătură cu Compromisul de la Luxemburg făcută la ”Votul cu majoritate calificată în Consiliu”)
Comunitatea Europeană între 1958 şi 1969
Comunitatea obţine mari succese economice. În plus, uniunea vamală se realizează în 1968, cu un an şi jumătate mai devreme decât s-a stabilit prin TCEE.
Pe de altă parte, prezenţa generalului de Gaulle în fruntea Franţei blochează orice evoluţie spre o integrare politică. De această personalitate se leagă primele două mari crize din viaţa Comunităţii:
a) respingerea candidaturii britanice şi b) criza scaunului gol.
a) În 1963, Franţa respinge candidatura la Comunităţile Europene a Marii Britanii, fără a se consulta în prealabil cu celelalte state membre.
b) Urmărind, pe de o parte, să împiedice generalizarea votului cu majoritate calificată, prevăzută de TCEE începând cu 1 ianuarie 1966 şi, pe de altă parte, să limiteze puterile Comisiei, Franţa decide la 30 iunie 1965 să-şi retragă reprezentanţii din instituţiile comunitare de tip interguvernamental, de unde şi numele sub care a rămas cunoscută această situaţie (criza scaunului gol).
Criza ia sfârşit prin Compromisul de la Luxemburg din 29 ianuarie 1966. Prin acest act, se acceptă ca, atunci când un stat invocă interesele sale vitale într-o chestiune supusă votului majoritar, statele să se angajeze să întreprindă toate eforturile pentru ajungerea la un acord unanim. Persistă însă dezacordul în ce priveşte consecinţele neatingerii acordului.
Partenerii Franţei susţin că se va trece la votul majoritar, dar Franţa consideră că decizia nu mai poate fi luată. Cu alte cuvinte, statul francez susţine crearea unui drept de veto împotriva literei şi spiritului tratatelor constitutive. Consecinţa este că, cel puţin până la revizuirea tratatelor prin Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, se impune de facto votul în unanimitate, în dauna votului cu majoritate calificată. Practic, Aranjamentul de la Luxemburg a contribuit la îngreunarea procesului de decizie în cadrul Comunităţii Europene, prin crearea unei „cutume” de a căuta în toate cazurile consensul, chiar şi atunci când tratatele dispun că deciziile se iau cu majoritate calificată.

14. Actul Unic European (AUE)
În iunie 1985, Comisia dă publicităţii Cartea albă, ce cuprinde un program legislativ pentru suprimarea obstacolelor din calea liberei circulaţii, în vederea realizării pieţei interioare, un spaţiu fără frontiere (actul prevede circa 300 de măsuri, cu termenul de adoptare la 31 decembrie 1992). Consiliul European de la Milano din iunie 1985 aprobă Cartea albă şi măsurile de reformă a tratatelor, necesare pentru funcţionarea Comunităţii.
AUE este semnat în februarie 1986 şi intră în vigoare la 1 iulie 1987. AUE reformează simultan cele trei tratate constitutive, creând cadrul pentru realizarea pieţei interioare (pieţei unice). Astfel, în domeniile ce ţin de piaţa interioară, Consiliul va decide cu majoritate calificată. Creşte rolul Parlamentului în procesul legislativ, prin introducerea procedurilor de cooperare şi de aviz conform. AUE consacră oficial şi denumirea de Parlament European. Pe de altă parte, se recunoaşte formal existenţa Consiliului European. De asemenea, pentru a descongestiona activitatea Curţii de Justiţie, este prevăzută crearea Tribunalului de Primă Instanţă (TPI). Acesta, înfiinţat printr-o decizie a Consiliului din 1988, nu este considerat o nouă instituţie, pentru că TPI îşi desfăşoară activitatea pe lângă CJ.

15. Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht. Prezentarea generală a UE (nu veţi vorbi despre celelalte noutăţi aduse prin TMaastricht, pentru că vă veţi referi la ele când veţi subiecte precum cetăţenia, Parlamentul, integrarea diferenţiată).
Tratatul de instituire a Uniunii Europene este semnat la Maastricht în 7 februarie 1992 şi intră în vigoare la 1 noiembrie 1993, fiind ratificat cu dificultăţi de state.
Structură sa tehnică e complicată, pentru că articolele sunt marcate atât cu cifre, cât şi cu litere. Testul e însoţit de 17 protocoale inserate în Actul final şi de 33 de declaraţii, semn al numeroaselor compromisuri între diversele interese naţionale.
- Titlul I cuprinde dispoziţii comune referitoare la trăsăturile şi obiectivele UE;
- Titlul II modifică TCEE, transformând Comunitatea Economică Europeană (CEE) în Comunitatea Europeană (CE);
- Titlul III aduce modificări TCECO;
- Titlul IV modifică TEuratom;
- Titlul V conţine dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună (PESC);
- Titlul VI este consacrat cooperării în materie de justiţie şi afaceri interne (JAI).
- Titlul VII cuprinde dispoziţii finale.
De la 1 noiembrie 1993 (intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht) până la 23 iulie 2002 (ieşirea din vigoare a TCECO), vom avea patru tratate constitutive: TUE, TCE, TCECO şi Euratom.
Tratatul de la Maastricht creează Uniunea Europeană, o structură eterogenă, construită pe trei fundamente sau piloni.
Primul pilon cuprinde cele trei Comunităţi (CECO, CE şi Euratom). Schimbarea denumirii CEE în CE arată că s-a depăşit stadiul de Europă a negustorilor, prin extinderea în alte sfere: educaţie, cultură, sănătate, mediu etc. Pe lângă pilonul comunitar, s-au introdus doi piloni interguvernamentali, politica externă şi de securitate comună (PESC) – pilonul 2 şi cooperarea în justiţie şi afaceri interne (JAI) – pilonul 3.
Explicaţia acestei structuri complexe este următoarea. S-au înfruntat două interese contradictorii. Pe de o parte, în faţa evenimentelor din viaţa internaţională (cum ar fi căderea comunismului, conflictele din fosta Iugoslavie etc.), statele au dorit să iniţieze o politică externă comună şi să creeze premisele pentru a permite, într-un viitor mai îndepărtat, definirea unei apărări comune. Alte presiuni erau determinate de pericolul răspândirii infracţionalităţii şi a imigraţiei ilegale. În faţa acestor solicitări, era nevoie de un răspuns coerent din partea noii Uniuni. Pe de altă parte însă, statele nu erau pregătite să accepte, în aceste domenii, renunţările la suveranitate pe care le implica metoda comunitară. Atunci, au creat colaborări de tipul celor internaţionale clasice, fără caracter supranaţional, ce s-au alăturat fundamentului comunitar existent.
Noii piloni beneficiază de un cadru instituţional unic – instituţiile comunitare (Comisia, Consiliul, Parlamentul, Curtea de Justiţie, precum şi Curtea de Conturi, care prin acest tratat a dobândit rangul de instituţie), împreună cu Consiliul European, care este prevăzut ca o instituţie a Uniunii. În pilonii 2 şi 3 puterea de decizie aparţine statelor. Practic, sunt folosite serviciile instituţiilor comunitare, dar atribuţiile acestora sunt mult mai mici decât cele pe care le deţin în sfera comunitară.
Statele au consimţit să facă un pas spre o uniune politică, înfiinţând Uniunea Europeană, dar au procedat cu jumătăţi de măsură, pentru că UE nu a înlocuit Comunităţile existente. O ilustrare a acestei „timidităţi” o reprezintă şi faptul că UE nu a primit personalitate juridică.

16. Tratatul de la Amsterdam
Tratatul e semnat la 2 octombrie 1997 şi intră în vigoare la 1 mai 1999. El prevede comunitarizarea parţială a celui de-al treilea pilon. Aceasta înseamnă că unele domenii din pilonul 3 (vizele, azilul, imigraţia etc.) trec în sfera comunitară. În consecinţă, pilonul 3 este redenumit cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală (în limbajul obişnuit, se foloseşte în continuare aceeaşi prescurtare – JAI).
În materie instituţională, Parlamentul dobândeşte noi puteri, prin extinderea şi simplificarea procedurii de codecizie. Se introduce cooperarea consolidată (intensificată), care permite statelor care au capacitatea şi dorinţa necesare să progreseze mai repede pe calea integrării. Respectarea drepturilor fundamentale devine o condiţie de aderare. Mai mult, se prevede că violarea gravă a acestora poate atrage suspendarea drepturilor statului membru în cauză (art. 7 TUE).
Sub aspect formal, se simplifică tratatele constitutive, prin eliminarea dispoziţiilor caduce şi renumerotarea articolelor.
Reformele nu sunt însă suficiente. În condiţiile măririi numărului de membri, funcţionarea cu nişte mecanisme proiectate pe vremea când Comunitatea era compusă doar din şase membri riscă să ducă la un blocaj. Menţionăm că în 1995 au aderat Austria, Finlanda şi Suedia şi se anunţa un mare val de state din Est. Este nevoie de o nouă revizuire.

17. Tratatul de la Nisa
Tratatul este semnat la 26 februarie 2001 şi intră în vigoare la 1 februarie 2003.
În cadrul Comisiei, creşte puterea preşedintelui, iar din 2005 Franţa, Marea Britanie, Italia şi Spania renunţă la al doilea comisar. După lărgirea Uniunii, numărul definitiv al membrilor Comisiei va trebui să fie mai mic de 27 şi se va institui un sistem de rotaţie egalitară între statele membre.
În Consiliu se extinde votul cu majoritate calificată şi se modifică modul de ponderare a voturilor. În Parlament, numărul deputaţilor e plafonat la 732 şi se modifică repartiţia locurilor pe state, de la 1 ianuarie 2004, cu efecte de la începutul legislaturii 2004-2009. Pentru creşterea eficacităţii justiţiei comunitare, o parte din competenţele CJ sunt preluate de TPI. Se prevede posibilitatea înfiinţării unor camere jurisdicţionale, care să primească unele competenţe ale TPI.
Un moment important îl constituie proclamarea oficială de către preşedintele Parlamentului, preşedinţia Consiliului şi preşedintele Comisiei a Cartei Drepturilor Fundamentale, la reuniunea Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000. Din cauza dezacordului dintre state, Carta nu este inclusă în tratat, astfel încât deocamdată nu are forţă obligatorie.

18. Evoluţia Uniunii Europene după Tratatul de la Nisa. Constituţia europeană şi Tratatul de la Lisabona
La 1 mai 2004 aderă Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, iar la 1 ianuarie 2007 intră în UE România şi Bulgaria. La Consiliul European de la Laeken din 15 decembrie 2001 se decide o procedură de revizuire a tratatelor diferită de cea obişnuită, care a fost folosită anterior la redactarea Cartei Drepturilor Fundamentale. Se înfiinţează o Convenţie pentru viitorul Europei, pentru redactarea proiectului de Constituţie. Acest proiect, finalizat în iulie 2003, este baza de plecare în negocierile din cadrul conferinţei interguvernamentale, ce stabileşte textul final. La 29 octombrie 2004 se semnează Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa. În urma respingerii lui la referendumurile organizate în 2005 în Franţa şi Olanda, Tratatul este abandonat.
Întrucât reforma sistemului comunitar continuă să reprezinte o necesitate stringentă, la 13 decembrie 2007 reprezentanţii celor 27 de state membre ale Uniunii Europene semnează Tratatul de la Lisabona, ce reia esenţialul Constituţiei Europene. Tratatul de la Lisabona va intra în vigoare după ce va fi ratificat de toate statele membre. Respingerea tratatului de către Irlanda a creat însă noi probleme. În pregătirea unui nou referendum irlandez, statele membre au căzut de acord să facă unele concesii acestui stat, aducând modificări tratatului.
Notăm mai întâi că Euratom nu este afectată de TLisabona, rămânând o comunitate distinctă, reglementată de propriul tratat constitutiv.
TLisabona modifică TUE şi TCE:
- Comunitatea Europeană dispare, fiind înlocuită cu Uniunea Europeană, care primeşte personalitate juridică. În consecinţă, Tratatul CE este redenumit Tratatul de
funcţionare a Uniunii Europene.
- Se creează funcţia de preşedinte al Consiliului European, cu un mandat de doi ani şi jumătate, ce poate fi înnoit o singură dată, precum şi funcţia de înalt reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună (deţinătorul acestei demnităţi va fi şi membru al Comisiei).
- Carta Drepturilor Fundamentale primeşte forţă obligatorie (totuşi, două state beneficiază de derogări în privinţa aplicării acesteia).
- Se prevede reducerea efectivului Comisiei, în sensul ca din 2014 numărul de comisari să fie de două treimi din numărul statelor membre, instituindu-se un sistem de rotaţie strict egală între statele membre. Această dispoziţie se pare însă că nu va fi aplicată, una din condiţiile puse de Irlanda – susţinută şi de alte state mai mici, inclusiv România – fiind aceea de a păstra componenţa actuală a instituţiei (câte un membru pentru fiecare stat component al Uniunii)
- Parlamentul European primeşte noi puteri în sfera legislativă, prin extinderea procedurii de codecizie, în domeniul bugetar şi în cel al acordurilor internaţionale.
- Se simplifică procedura de adoptare a deciziilor cu majoritate calificată în Consiliu: propunerea va trebui sprijinită de 55% din numărul statelor membre, reprezentând 65% din populaţia UE.
- Parlamentele naţionale primesc dreptul de a ridica obiecţii privind proiectele legislative ale UE.
- Se creează un drept de iniţiativă populară: un milion de cetăţeni ai Uniunii vor putea invita Comisia să prezinte o propunere de act juridic european.

19. Noţiunea de integrare europeană
Spre deosebire de organizaţiile internaţionale clasice, Comunitatea Europeană este o organizaţie de integrare: prin încheierea tratatelor constitutive, statele au ales să se integreze într-un ansamblu cu existenţă şi identitate proprii.
Putem explica termenul de integrare în mai multe moduri:
1) combinarea părţilor într-un întreg;
2) noţiunea descrie situaţia în care statele nu se mulţumesc cu simpla cooperare şi coordonare a acţiunilor, ci decid să pună în comun o parte din competenţele lor şi să cedeze unor instituţii independente sarcina de a administra interesele astfel reunite.
3) Integrarea se mai poate defini ca procesul prin care nişte state suverane renunţă la o parte din suveranitatea naţională (o cedează sau o împart în comun), pentru a creşte la maxim puterea şi interesele lor colective.
Reiese din aceste definiţii că integrarea presupune un transfer de puteri de la state la Comunitate, ceea ce semnifică o renunţare parţială la suveranitate în beneficiul Comunităţii, astfel încât noua structură dobândeşte un caracter supranaţional. În consecinţă, vor exista domenii în care statele nu mai deţin puterea autonomă de decizie şi altele în care competenţele sunt împărţite între state şi Comunitate.
De asemenea, integrarea implică recunoaşterea unui interes general comunitar, care, în caz de conflict cu interesele naţionale, prevalează asupra acestora. Statele acceptă acest sacrificiu, specific spiritului unei organizaţii de integrare, pentru că el este compensat de avantajele generale obţinute din participarea la organizaţie.
Literatura de specialitate arată că integrarea este de două tipuri: negativă şi pozitivă. Integrarea negativă este cel mai uşor de realizat, constând în îndepărtarea barierelor restrictive sau discriminatorii dintre state. Se iau măsuri de liberalizare, de eliminare a obstacolelor legate de frontiere din calea liberei circulaţii a mărfurilor şi a celorlalţi factori de producţie (capital, forţă de muncă). Calea de acţiune este, în principal, cea a interdicţiei (a taxelor vamale, a discriminărilor etc.). Integrarea pozitivă presupune acţiuni suplimentare din partea instituţiilor comunitare şi a statelor, necesitând adoptarea de noi reglementări. Sunt astfel create şi puse în aplicare politici comune şi se armonizează politicile economice ale statelor. În Comunitatea Europeană, integrarea s-a făcut prin combinarea celor două feluri de
măsuri.

20. Zona de liber schimb
Zona de liber schimb constituie un spaţiu în interiorul căruia statele participante suprimă toate taxele vamale şi restricţiile cantitative (contingente sau cote) la import export, ceea ce permite libera circulaţie a mărfurilor, impulsionând comerţul.
Taxele vamale sunt eliminate doar între statele membre, dar continuă să se aplice în raporturile cu statele terţe, fiecare stat participant stabilind propriul regim pentru produsele care nu provin din zonă. Pentru a preveni speculaţiile determinate de diferenţele dintre regimurile vamale, statele participante limitează libertatea comerţului la produsele originare din zonă, iar mărfurile tranzitate sunt însoţite de un certificat de origine.
Exemple: acordurile europene (acordurile de asociere la Comunităţile Europene) încheiate cu statele candidate la aderare au stabilit, pe linie economică, nişte ZLS. Alte exemple: Asociaţia Europeană de Liber Schimb (AELS), Acordul Nord-American de Comerţ Liber (NAFTA), creat în 1994 între Canada, Statele Unite şi Mexic, Acordul de Liber Schimb Central European (CEFTA.

21. Uniunea vamală
Pe lângă suprimarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în interiorul regiunii, uniunea vamală presupune şi stabilirea unui tarif vamal comun, precum şi elaborarea unei politici comerciale comune în raporturile cu statele terţe. Niciun membru nu mai poate păstra relaţii comerciale preferenţiale cu state terţe. Ca urmare, se liberalizează şi circulaţia produselor ce nu provin din regiune, fără risc de fraudă.
Crearea unei uniuni vamale a fost un obiectiv al TCEE, atins în 1968. Înainte de întemeierea Comunităţilor Europene, Belgia, Olanda şi Luxemburg au realizat o uniune vamală. De asemenea, după destrămarea Cehoslovaciei şi înainte de aderarea la UE, noile state Cehia şi Slovacia au creat o uniune vamală.

22. Piaţa comună
După cum am constatat mai sus, uniunea vamală se limita la realizarea liberei circulaţii a bunurilor. Pe lângă aceasta, piaţa comună îşi propune să asigure libera circulaţie a persoanelor (a lucrătorilor), a serviciilor (transporturi, bănci, asigurări, burse, arhitectură, avocatură etc.), precum şi a capitalurilor, adică cele patru libertăţi fundamentale.
Se adaugă adoptarea unei legislaţii comune, cum ar fi în materie de concurenţă, crearea politicilor sau acţiunilor sectoriale comune (în domenii precum agricultura sau transporturile), precum şi un început de apropiere între politicile economice naţionale.
Libera concurenţă este esenţială pentru funcţionarea pieţei comune, pentru că permite alocarea optimă a resurselor şi creşterea eficienţei productive. De asemenea, îi facilitează consumatorului obţinerea la cel mai bun preţ a produselor şi a serviciilor oferite de întreprinderi din toate statele membre.
În anii 80, a devenit clar faptul că nu s-a izbutit liberalizarea totală a circulaţiei forţei de muncă şi a capitalurilor. În plus, circulaţia mărfurilor şi a serviciilor era îngreunată încă de bariere netarifare. Din această cauză, a apărut proiectul pieţei interne.

23. Piaţa internă
Idee a lui Jacques Delors, preşedintele Comisiei între anii 1985 şi 1995, piaţa internă a fost propusă prin Cartea Albă, document al Comisiei din 1985 şi stabilită ca obiectiv de Actul Unic European, termenul de realizare fiind 31 decembrie 1992. În Cartea Albă s-au identificat trei categorii de bariere netarifare care încă stânjeneau schimburile: fizice, tehnice şi fiscale.
Astfel, se întâlneau obstacole fizice, cum ar fi controalele la frontieră. Existenţa acestora se datora mai ales diferenţelor dintre reglementările tehnice şi fiscale ale statelor. Aşadar, pentru eliminarea barierelor fizice era necesară eliminarea celorlalte bariere.
Obstacolele tehnice proveneau din deosebirile dintre normele tehnice, sanitare, veterinare la care erau supuse mărfurile legal intrate pe teritoriul unui stat membru (fiecare ţară are mii de standarde tehnice).
Barierele fiscale constau în discrepanţele dintre regimurile fiscale aplicabile mărfurilor în diverse state membre.
În condiţiile actualului TCE, distincţia faţă de conceptul pieţei comune nu este foarte netă, iar opiniile doctrinei sunt împărţite. Putem considera că, dacă piaţa comună are un obiect mai vast, piaţa internă se concentrează pe libertatea de circulaţie şi are ca scop eliminarea obstacolelor fiscale şi tehnice amintite mai sus. Art. 14 § 2 TCE prevede că „piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat”. Piaţa internă implică o armonizare mai extinsă a legislaţiilor naţionale şi o coordonare mai accentuată a politicilor economice.
Pentru a pune în practică acest obiectiv, a fost necesară adoptarea a circa 300 de acte comunitare (directive). Deşi termenul de adoptare a acestor reglementări a fost respectat, nu trebuie să se înţeleagă că piaţa internă europeană funcţionează în toată amplitudinea de la sfârşitul anului 1992. Procesul de integrare este complex. Unele obiective, cum ar fi libera circulaţie a mărfurilor, sunt mai uşor de transpus în practică decât altele. Pe de altă parte, în domeniul fiscal statele renunţă foarte greu la pârghiile de control şi astfel persistă diferenţe ce distorsionează concurenţa.
Menţionăm că Tratatul de la Lisabona elimină conceptul de piaţă comună. De la intrarea în vigoare a acestui tratat, vom discuta numai de piaţa internă, piaţa comună rămânând o etapă din trecutul Comunităţii.

24. Uniunea economică şi monetară
Obiectiv prevăzut de Tratatul de la Maastricht, UEM a fost realizată în trei etape.
În prima etapă (1 iulie 1990 – 31 decembrie 1993), începută înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, s-a liberalizat total circulaţia capitalurilor şi s-au făcut eforturi pentru convergenţa economiilor naţionale, prin unificarea sau armonizarea politicilor economice.
În a doua etapă (1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998), statele s-au pregătit pentru trecerea la ultima fază: au asigurat independenţa băncilor centrale naţionale faţă de autorităţile etatice şi cele comunitare (art. 108 TCE), s-au obligat să ducă politicile economice necesare pentru îndeplinirea criteriilor de convergenţă, în special pentru prevenirea deficitelor excesive. S-a înfiinţat Institutul Monetar European, o structură tranzitorie, alcătuită din guvernatorii băncilor centrale naţionale şi care a fost înlocuită cu Banca Centrală Europeană, în momentul trecerii la ultima fază.
A treia etapă, începută la 1 ianuarie 1999, a constat în fixarea irevocabilă a ratelor de schimb între monedele europene şi în introducerea monedei unice, euro. Pentru pregătirea trecerii la moneda unică, s-au pus în practică criteriile de convergenţă, destinate să asigure omogenitatea politicilor bugetare şi economice ale statelor membre8. S-a decis apoi ca politicile de buget ale statelor să fie conduse în acord cu Pactul de Stabilitate şi Dezvoltare9.
Euro a coexistat cu monedele naţionale până în 2002, când au fost puse în circulaţie bancnotele şi monedele euro.
Crearea UEM are o serie de avantaje: reduce factorul aleatoriu generat de numeroasele devize, limitează dependenţa faţă de dolar; permite eliminarea costurilor legate de riscul de schimb, ce însoţea fluctuaţiile dintre monedele statelor membre, simplifică gestiunea întreprinderilor şi favorizează circulaţia persoanelor.

25. Uniunea politică
Ţinta urmărită de Părinţii Comunităţii Europene era crearea unei uniuni politice între popoarele continentului. Aşa cum arată declaraţia Schuman şi preambulul Tratatului CEE, construcţia economică a fost proiectată ca un mijloc pentru pregătirea celei politice. De altfel, pe măsura aprofundării, integrarea economică are o tot mai importantă componentă politică. Doctrina arată că orice decizie importantă cu caracter economic, tehnic, juridic are şi o conotaţie politică, fie că este vorba de fixarea preţului laptelui, de organizarea unui fond monetar sau de amplasarea unei centrale nucleare.
Un moment marcant în drumul spre înfăptuirea uniunii politice a fost instituirea Uniunii Europene. Apoi, introducerea monedei unice în cadrul UEM a însemnat renunţarea la un atribut esenţial al suveranităţii naţionale: dreptul de a emite moneda proprie, iar armonizarea legislaţiei a antrenat noi transferuri de responsabilităţi spre Comunitate. Respingerea Constituţiei europene la consultările populare demonstrează însă că drumul spre o uniune politică întâmpină multe obstacole. După cum arată şi sondajele de opinie, mulţi cetăţeni europeni nu sunt favorabili unei astfel de evoluţii. De altfel, istoria ne arată că integrarea europeană a fost stimulată în mai mare măsură de constrângerile externe decât de factorii ce ţin de motivaţia internă. În aceste condiţii, uniunea politică pare un obiectiv destul de îndepărtat.

26. Integrarea diferenţiată. Probleme generale. Modele de integrare diferenţiată (fără cooperarea consolidată)
Integrarea diferenţiată apare atunci când un stat membru obţine dreptul de a nu aplica o regulă care, în principiu, are vocaţia de a se aplica tuturor.
Iniţial, tratatele constitutive nu au prevăzut derogări sau alte diferenţieri în privinţa drepturilor şi obligaţiilor pe care le incumbă statutul de membru. Nu există, ca în diferite organizaţii internaţionale, membri cu statut special: membri asociaţi, observatori. Totuşi, în urma extinderilor succesive, Comunitatea a devenit din ce în ce mai eterogenă, ceea ce a determinat introducerea unor forme de flexibilitate în construcţia europeană. Un factor ce a dus la diferenţieri a fost intrarea în sistemul comunitar a unor state „eurosceptice” (Marea Britanie, Danemarca), care au impus unele concesii în momentul revizuirii tratatelor constitutive10.
Astfel, în anii 80 şi 90 s-au făcut unele derogări, cum ar fi:
- în materie socială (pentru Marea Britanie),
- în privinţa adoptării monedei unice (pentru Marea Britanie şi Danemarca),
- în preluarea de către Uniune a acquis-ului Schengen, care are ca scop eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune (au fost exceptate astfel Marea Britanie şi Irlanda).
Prin Tratatul de la Lisabona s-au creat alte regimuri derogatorii (de exemplu, în privinţa aplicării Cartei Drepturilor Fundamentale pentru Marea Britanie şi Polonia).
Aderarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est a impulsionat discuţiile despre formele integrării diferenţiate, fiindcă este greu de crezut că o Europă în 27, în care persistă mari discrepanţe, poate păstra un ritm uniform de dezvoltare.

27. Extinderea construcţiei comunitare. Consideraţii generale. Condiţiile de aderare. Generalităţi
§ 1. Consideraţii generale
Cum arată Declaraţia Schuman şi preambulul TCEE, Comunitatea Europeană nu a fost concepută ca un club închis, iar condiţiile de aderare cerute de tratate nu sunt restrictive. Cu toate acestea, dorind să păstreze specificul integrării, statele membre nu i-au primit uşor pe candidaţi. Până în prezent au fost şase extinderi:
1973 – Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie;
1981 – Grecia;
1986 – Spania şi Portugalia;
1995 – Austria, Finlanda şi Suedia;
2004 – Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria
2007 – România şi Bulgaria.
§ 2. Condiţiile de aderare. Generalităţi
Art. 49 alin. 1 TUE prevede că orice stat european ce respectă principiile de la art. 6 alin. 1 TUE poate solicita să devină membru al Uniunii. Potrivit art. 6 alin. 1 TUE, Uniunea este fundată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept.
Aceste condiţii au fost precizate, la propunerea Comisiei, de Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993, din care cauză sunt denumite criteriile de la Copenhaga şi clarificate de Comisie în documentul Agenda 2000, publicată în 1997. Condiţiile aplicate până în prezent au fost următoarele:
- Identitatea europeană a statului;
- Statutul democratic;
- Acceptarea acquis-ului comunitar;
- Aptitudinea de a participa la sistemul comunitar;
- Participarea la cele trei (astăzi două) Comunităţi (statul candidat nu poate refuza participarea la una din Comunităţi).
În prezent, Uniunea acuză şocul extinderilor masive din 2004 şi 2007. Disponibilitatea popoarelor din vechile state membre de a accepta noi aderenţi a scăzut mult, iar politicienii nu pot face abstracţie de opinia publică. În aceste condiţii, tendinţa este de înăsprire a condiţiilor de aderare. În prezent, statele candidate sunt Turcia, Croaţia şi Macedonia (primele două au început negocierile de aderare în 2005).
De altfel, criteriile de la Copenhaga menţionau şi capacitatea Uniunii de a asimila noi membri, care să permită menţinerea elanului integrării europene. Capacitatea de absorbţie, asupra căreia nu s-a insistat la extinderile din 2004 şi 2007, devine din ce în ce mai importantă. Pe de altă parte, din 2005, Constituţia franceză stabileşte că orice viitoare extindere a Uniunii Europene va fi aprobată de poporul francez prin referendum. Condiţia aceasta suplimentară (a cărei menire este de a ţine Turcia în afara Uniunii) este de natură să complice mult pe viitor accesul unor state în UE. Nu insistăm aici asupra procedurii de aderare, întrucât pentru România chestiunea aparţine trecutului, dar menţionăm că intrarea unei ţări în UE trebuie să aprobată în unanimitate de statele membre.

28. Condiţiile de aderare. Detalii
A. Identitatea europeană a statului candidat
Pot adera la UE doar statele, nu şi alte structuri (organizaţii internaţionale etc.). Identitatea europeană este configurată de factori geografici, istorici şi culturali. Pe acest considerent a fost respinsă candidatura Marocului.
B. Statutul democratic
Statutul democratic este definit de prezenţa instituţiilor stabile care garantează:
- democraţia (pluralismul politic, instituţiile democratice, justiţia de drept comun şi cea constituţională libere, alegeri libere etc.);
- statul de drept;
- drepturile omului, în special cele înscrise în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO);
- respectarea şi protecţia minorităţilor.
C. Adoptarea ACQUIS-ULUI COMUNITAR
Acquis-ul11 comunitar [acquis este participiul verbului francez acquérir] cuprinde ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar de la intrarea în vigoare a tratatelor, adică:
- ansamblul normelor prevăzute de dreptul primar (tratatele constitutive), de dreptul derivat din tratate (actele adoptate de instituţiile comunitare), jurisprudenţa instanţelor comunitare, precum şi acordurile internaţionale încheiate de Comunităţii, precum şi acordurile încheiate de state în domeniile de activitate ale Uniunii. Se adaugă declaraţiile, rezoluţiile adoptate în cadrul UE, precum şi măsurile luate în pilonii 2 şi 3.
- politicile şi instituţiile create pentru aplicarea şi dezvoltarea legislaţiei comunitare.
Adoptarea acquis-ului presupune eforturi pentru traducerea şi punerea în aplicare a unui mare număr de documente. În plus, acquis-ul are un caracter dinamic, întrucât legislaţia comunitară evoluează. Mai complicată decât traducerea şi publicarea unor acte este punerea lor în aplicare şi receptarea spiritului acestora.
D. Aptitudinea de a aplica sistemul comunitar
Statul candidat trebuie să aibă capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile comunitare, având nevoie de o economie eficace şi un cadru administrativ şi judiciar adecvat.
Candidatul trebuie să dovedească:
- o economie de piaţă viabilă, caracterizată prin 􀂘libera concurenţă, 􀂘preţuri libere, 􀂘lipsa barierelor la intrarea pe piaţă (la crearea de noi întreprinderi), precum şi la ieşirea de pe piaţă (în cadrul procedurii falimentului), 􀂘un sistem juridic care să asigure reglementarea dreptului de proprietate, aplicarea legilor şi a contractelor, 􀂘stabilitate macro-economică (o inflaţie ţinută sub control etc.), ca şi 􀂘un sector financiar suficient de dezvoltat, pentru a orienta economiile spre investiţiile productive;
- capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei în interiorul Uniunii, printr-un volum suficient al resurselor umane şi materiale, inclusiv în ce priveşte infrastructura, învăţământul, cercetarea.

29. România şi Uniunea Europeană
În perioada comunistă, România a fost prima ţară comunistă dintre membrii Pactului de la Varşovia care a stabilit relaţii cu Comunitatea Europeană, fiind inclusă în 1974 în Sistemul Generalizat de Preferinţe ale Comunităţii. În 1980 s-a încheiat un acord comercial asupra produselor industriale. Relaţiile s-au răcit ulterior, din cauza politicii regimului Ceauşescu în privinţa drepturilor omului. După 1989 relaţiile cu Comunitatea Europeană au fost reluate, deşi ele au fost afectate de evenimentele care s-au desfăşurat în România la scurt timp după căderea dictatorului (ne referim mai ales – dar nu numai – la intervenţiile repetate ale minerilor, o practică ce nu putea fi concepută într-un stat civilizat).
La 22 octombrie 1990, între România şi Comunităţile Europene (CEE şi Euratom) a fost semnat la Luxemburg Acordul privind comerţul şi cooperarea comercială şi economică. La 1 februarie 1993 a fost semnat la Bruxelles Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de alta parte. Acordul a intrat în vigoare la 1 februarie 1995.
România a depus cererea de aderare la 22 iunie 1995 şi a început negocierile de aderare în martie 2000. În decembrie 2004 s-au finalizat negocierile de aderare. Pentru că România nu era suficient pregătită, a fost nevoită să accepte nişte clauze de salvgardare, prin care se stipula posibilitatea amânării aderării cu un an, dacă ţara noastră nu-şi îndeplinea angajamentele din capitolele „Justiţie şi afaceri interne” (JAI) şi concurenţă.
La 25 aprilie 2005 România a semnat Tratatul de aderare şi a intrat în Uniune la 1 ianuarie 2007, dar a rămas supusă clauzelor de salvgardare pe anumite domenii (agricultură, justiţie). Acestea puteau fi activate, în cazul în care ţara noastră nu s-ar fi conformat pe deplin standardelor UE. Dacă în decembrie 2007 Comisia a anunţat că renunţă la activarea clauzei de salvgardare pe agricultură, nu acelaşi lucru se poate spune despre cea pe justiţie. Dacă va fi activată, consecinţa va fi refuzul de a recunoaşte hotărârile pronunţate de instanţele de judecată române. Este esenţial să se conştientizeze că funcţionarea deficitară a justiţiei într-o ţară membră poate avea efecte negative de ordin economic şi social în celelalte state membre. De aici şi presiunile din partea unor oameni politici vest-europeni asupra Comisiei pentru ca aceasta să examineze mai riguros progresele ţării noastre în materie.

30. Instituţiile Uniunii Europene. Preliminarii
CEE avea iniţial patru instituţii – Comisia, Consiliul, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie. Din 1989 a început să funcţioneze Tribunalul de Primă Instanţă, asistând Curtea în activitatea jurisdicţională, dar Tribunalul nu a fost considerat ca o instituţie separată, ci s-a apreciat că a fost „adăugat” Curţii. Prin Tratatul de la Maastricht, Curtea de Conturi a fost ridicată la rangul de instituţie comunitară. Aşadar, la această oră funcţionează cinci instituţii comunitare: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi.
În 1974 s-a înfiinţat Consiliul European, prin instituţionalizarea întâlnirilor la vârf dintre şefii de stat sau de guvern ai statelor membre. Consiliul European a fost recunoscut formal prin AUE şi a fost stabilit ca instituţie a Uniunii prin Tratatul de la Maastricht.
Consiliul European este competent să abordeze orice materie de resortul Uniunii. În schimb, instituţiile comunitare au atribuţii diferite în cadrul pilonilor 2 şi 3, în raport cu activitatea desfăşurată în pilonul comunitar.
Comisia este independentă de state şi reprezintă interesele supranaţionale. Consiliul European şi Consiliul UE exprimă logica interguvernamentală, reflectând interesele naţionale, în timp ce PE este exponentul logicii democratice. Sistemul instituţional este completat de Curtea de Justiţie, care, împreună cu Tribunalul de Primă Instanţă şi Tribunalul funcţiei Publice efectuează controlul jurisdicţional. Cât despre Curtea de Conturi, aceasta realizează controlul financiar.
În plus, există un mare număr de organe create de tratate (Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor etc.) sau de instituţiile înseşi (Coreper, Comitetul pentru vize, Comitetul pentru energie, Comitetul pentru educaţie etc.).
N.B.: Doar Comunităţile au personalitate juridică. Instituţiile comunitare nu au personalitate juridică, dar, pentru exercitarea atribuţiilor ce derivă din personalitatea juridică, Comunităţile sunt reprezentate de Comisie. Astfel, în cazul în care o comunitate este parte într-un proces desfăşurat în faţa unei instanţe naţionale, ea este reprezentată de Comisie.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, când CE va fi înlocuită de Uniunea Europeană, vor funcţiona următoarele instituţii: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi.

31. Comisia Europeană. Procedura de numire. Organizare (componenţă, statutul membrilor, mandat)
Comisia este o instituţie originală, prezenţa ei ilustrând una din deosebirile capitale dintre Comunitate şi organizaţiile internaţionale clasice, prin faptul că este independentă de state, apărând interesele generale ale Comunităţii.
Sediul principal este la Bruxelles, iar anumite servicii ale sale sunt amplasate la Luxemburg. Comisia are reprezentanţe în statele membre şi delegaţii în multe state terţe.
Procedura de numire
Prima fază e dedicată consultărilor pentru alegerea preşedintelui. Acesta este desemnat de Consiliul UE în compunerea şefilor de stat sau de guvern, cu majoritate calificată. Ulterior, preşedintele desemnat e supus aprobării Parlamentul European.
În a doua fază, sunt desemnaţi ceilalţi membri ai Comisiei. Ei sunt selecţionaţi de Consiliu (în componenţa obişnuită), de comun acord cu preşedintele desemnat. Libertatea de alegere a preşedintelui nu este totuşi prea largă, pentru că lista membrilor este stabilită după propunerile prezentate de fiecare stat.
Fiecare membru propus este audiat de Parlament, după care Comisia desemnată este supusă, în calitate de colegiu, unui vot de aprobare din partea Parlamentului.
În ultima fază a procedurii, preşedintele şi ceilalţi membri sunt numiţi de Consiliu, care decide cu majoritate calificată.
Organizarea Comisiei Europene
A. Componenţa Comisiei
Comisia e compusă din 27 de membri, cetăţeni ai statelor membre, câte unul de fiecare stat. Tratatul de la Lisabona micşorează numărul acestora la două treimi din numărul statelor membre, introducând un sistem de rotaţie între statele membre. Se pare însă că această modificare nu va intra în vigoare, unele state insistând să se păstreze numărul actual de comisari.
B. Statutul membrilor Comisiei
Comisarii sunt numiţi în baza competenţei lor generale. Ei trebuie să ofere garanţii de independenţă. În exercitarea funcţiei, li se interzice să solicite sau să accepte instrucţiuni din partea unui guvern sau a altui organism. În mod corespunzător, şi statele se angajează să respecte independenţa acestora. S-au semnalat însă unele cazuri de ingerinţe ale guvernelor în activitatea unor comisari numiţi de acestea.
Tot în sensul asigurării independenţei comisarilor, art. 213 alin. 2 TCE prevede
anumite incompatibilităţi: pe durata mandatului, membrii Comisiei nu pot exercita nicio altă funcţie, remunerată sau nu. De asemenea, la preluarea funcţiei, ei se angajează solemn ca, pe durata exercitării funcţiei şi după încetarea ei, să îndeplinească obligaţiile ce rezultă din funcţie, mai ales datoria de a manifesta onestitate şi circumspecţie în acceptarea anumitor poziţii sau avantaje după încetarea funcţiei.
În cazul încălcării acestor obligaţii, Curtea de Justiţie, sesizată de Consiliu sau de Comisie, îl poate destitui pe comisarul în cauză ori îl poate declara decăzut din dreptul la pensie sau la alte avantaje care înlocuiesc acest drept.
În decizia Cresson, CJ a statuat că obligaţiile comisarului cuprind datoria de a acţiona în deplină independenţă şi în interesul general al Comunităţii, ca şi aceea de a respecta cele mai riguroase norme în materie de comportament. De asemenea, membrii Comisiei trebuie să dea prioritate interesului general al Comunităţii nu numai asupra intereselor naţionale, ci şi asupra celor personale. Totuşi, pentru condamnarea unui comisar, este nevoie ca încălcarea acestor obligaţii să atingă un anumit grad de gravitate.
În contrapartidă, ei beneficiază de privilegiile prevăzute de Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor.
C. Mandatul comisarilor
Durata normală a mandatului, care poate fi înnoit, este de cinci ani. Mandatul poate înceta înainte de termen prin deces, demisie voluntară sau demitere din oficiu.
Comisarul poate fi declarat demis de Curtea de Justiţie, la cererea Consiliului sau a Comisiei, dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare pentru exercitarea funcţiei sau dacă este în culpă gravă (art. 216 TCE).
Comisia îşi mai poate înceta mandatul în mod colectiv, prin moţiunea de cenzură a Parlamentului sau prin demisie colectivă. În acest sens, după dezvăluiri privind neregulile din activitatea unor comisari şi a colaboratorilor acestora şi după un raport nefavorabil al unui comitet de experţi independenţi, Comisia condusă de Jacques Santer, ameninţată de o iminentă moţiune de cenzură, a demisionat în martie 1999.
Preşedintele are dreptul de a-i cere unui comisar să demisioneze, după ce primeşte aprobarea din partea colegiului (art. 217 alin. 4 TCE).

32. Preşedintele Comisiei
Comisia e condusă de un preşedinte, asistat de cinci vicepreşedinţi. La origine, rolul preşedintelui era mai ales administrativ, constând în convocarea şi prezidarea şedinţelor, precum şi protocolar. Treptat, graţie unor personalităţi ca Walter Hallstein (1958 – 1967) şi Jacques Delors (1985 – 1995), funcţia de preşedinte a căpătat o importantă dimensiune politică.
Preşedintele în funcţie este José Manuel Barroso. Preşedintele defineşte orientările politice pe care le respectă Comisia în îndeplinirea misiunii sale şi stabileşte organizarea ei internă; distribuie portofoliile membrilor Comisiei, având şi competenţa de a modifica repartiţia responsabilităţilor în timpul mandatului; îi numeşte pe vicepreşedinţi. Comisarii îşi exercită funcţiile sub autoritatea preşedintelui. Fără să fi fost stipulat în tratat, i-a fost recunoscut preşedintelui şi rolul de a asigura disciplina între colegii săi. Cum arătam mai sus, el îi poate cere unui comisar demisia, după aprobarea din partea colegiului. Preşedintele Comisiei participă la Consiliul European şi la reuniunile G816. În fiecare an, el ţine în faţa Parlamentului un discurs despre starea Uniunii.

33. Funcţionarea Comisiei. Principiul colegialităţii şi atenuările (simplificările) sale
A. Principiul colegialităţii
Potrivit Regulamentului său interior, Comisia acţionează „în colegiu”. Comisarii nu au, în principiu, nicio putere de decizie proprie. Orice decizie, luare de poziţie sau declaraţie a unui membru reprezintă expresia de voinţă a colegiului şi angajează întreaga instituţie. Deciziile Comisiei sunt colective, chiar dacă fiecare membru are anumite domenii de competenţă.
În lumina principiului colegialităţii, prima modalitate de luare a deciziilor este în şedinţe. Comisia se reuneşte la Bruxelles săptămânal, dar se poate întâlni de câte ori este nevoie. Şedinţele nu sunt publice, dezbaterile fiind secrete.
Fiecare punct de pe ordinea de zi este prezentat de comisarul în a cărui responsabilitate cade problema supusă discuţiei, iar colegiul ia o decizie colectivă. Dacă membrii Comisiei au opinii divergente în legătură cu proiectul, preşedintele decide trecerea la vot, iar decizia este adoptată cu votul a jumătate plus unu din numărul total al comisarilor. După adoptare, actul beneficiază de sprijinul necondiţionat al tuturor comisarilor, indiferent de punctul de vedere exprimat în timpul dezbaterilor.
B. Atenuări ale principiului colegialităţii
Pentru operativitate, Regulamentul intern prevede şi proceduri mai suple.
a) Prima este procedura scrisă, prin care se constată acordul comisarilor asupra unei propuneri venite din partea unuia (unora) dintre ei. Propunerile sunt comunicate în scris celorlalţi membri, care pot formula amendamente sau rezerve într-un anumit termen.
Orice membru poate adresa preşedintelui o cerere motivată ca propunerea să facă obiectul unei dezbateri. Această cerere trebuie însă aprobată de preşedinte, după care chestiunea este inclusă pe ordinea de zi a şedinţei următoare a Comisiei. Până de curând, un comisar obţinea în mod automat trimiterea către colegiu a unei propuneri aparţinând unui alt comisar, ceea ce uneori constituia o cale de a tergiversa luarea deciziilor, la presiunea guvernelor.
Dacă la expirarea termenului nu există amendamente sau rezerve, propunerile sunt considerate adoptate de Comisie, devenind decizii ale acesteia.
b) A doua procedură are două forme: abilitarea şi delegarea. Colegiul poate abilita unul sau mai mulţi comisari să ia, în numele şi sub controlul Comisiei, măsuri de gestiune şi administrative clar definite. Competenţele pot fi subdelegate directorilor generali, dacă acest lucru nu este interzis expres prin decizia de abilitare.
Prin delegare se împuternicesc directorii generali să adopte măsuri de gestiune şi administrative în numele Comisiei, în limitele şi condiţiile fixate de aceasta. Se observă că nu sunt deosebiri de esenţă între „abilitare” şi „delegare”, în ambele cazuri fiind vorba despre o transmitere de competenţe, în limitele fixate; diferă doar calitatea celor împuterniciţi să ia decizii.
Cele mai multe acte ale Comisiei se adoptă prin procedurile simplificate.

34. Personalul Comisiei
Comisia are la dispoziţia sa un secretariat general, precum şi 41 de „Direcţii generale” (DG), în care lucrează marea majoritate a personalului Uniunii. Comisia recurge la serviciile a circa 32.000 de funcţionari europeni (traducători, interpreţi, experţi, cercetători, secretari).
DG sunt însărcinate cu domenii de activitate particulare Fiecare DG este condusă de un director general, subordonat unui comisar. DG sunt divizate în direcţii, conduse de directori, care la rândul lor sunt compuse din divizii, conduse de şefi de divizie.
Fiecare comisar are propriul cabinet, format din şase-opt membri şi care răspund direct în faţa sa. Ei îl informează pe comisar despre evoluţia politicilor comunitare de competenţa acestuia, precum şi despre întreaga activitate a Comisiei.

35. Atribuţiile Comisiei
1) Comisia are un rol central în procesul legislativ, fiind la originea acţiunilor Comunităţii:
a) Pe de o parte, Comisia are monopolul puterii de iniţiativă. Prezintă Consiliului proiecte legislative, propuneri de măsuri pentru diferitele politici comunitare, apoi face recomandări şi emite avize. De principiu, Consiliul trebuie să adopte actele pe baza unei propuneri a Comisiei. Dacă însă Consiliul doreşte să aducă amendamente proiectului
Comisiei, le poate adopta numai în unanimitate (art. 250 TCE).
b) Pe de altă parte, Comisia stabileşte agenda de lucru a Comunităţii, fixând planul legislativ anual.
Aceste atribuţii i-au determinat pe specialişti să numească instituţia „motorul integrării europene”.
2) Comisia este „gardiana tratatelor”, veghind la respectarea şi la aplicarea dreptului comunitar. Când descoperă încălcări ale acestuia, ia măsuri:
􀂏 Dacă încălcarea aparţine statelor membre, deschide o procedură în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor comunitare (art. 226 TCE). Dacă statul nu se conformează avizului emis de Comisie, ea poate sesiza Curtea de Justiţie. De obicei, statele îşi revizuiesc acţiunile încă din faza preliminară a procedurii şi nu se mai ajunge la Curte.
􀂏 Dacă încălcarea aparţine instituţiilor comunitare, ea poate introduce acţiunea în anularea actelor comunitare (art. 230 TCE) sau cea în carenţă (art. 232 TCE), atunci când instituţiile s-au abţinut să acţioneze, deşi erau obligate în acest sens prin tratate.
􀂏 Pe de altă parte, Comisia desfăşoară anchete şi poate aplica sancţiuni persoanelor fizice şi juridice. De exemplu, are largi competenţe în acest sens în materie de concurenţă (astfel, firma Microsoft a fost amendată în 2004 cu 497 de milioane de euro). Sancţiunile pot fi contestate la Tribunalul de Primă Instanţă.
3) Comisia are şi o competenţă de decizie şi executare, acţionând în baza tratatelor sau a împuternicirii din partea Consiliului. Comisia asigură executarea legislaţiei primare şi a celei derivate, adoptând regulamente, directive şi decizii.
4) Comisia reprezintă Comunitatea în faţa jurisdicţiilor naţionale şi în faţa organizaţiile internaţionale. Negociază tratatele internaţionale ale Comunităţii, ce urmează a fi încheiate de Consiliu.
5) Comisia are un important rol bugetar. Elaborează anteproiectul de buget (prima propunere de buget, proiectul fiind stabilit de Consiliu, pe baza acestei propuneri) şi este consultată în cadrul procedurilor de adoptare a bugetului. După ce acesta este adoptat, Comisia este cea care îl pune în aplicare.
6) În pilonii 2 şi 3, atribuţiile sunt mai limitate. În domeniul PESC, ea are posibilitatea de a sesiza Consiliul cu orice chestiune şi de a-i face propuneri. La cererea Comisiei, preşedinţia e obligată să convoace o reuniune a Consiliului.
În pilonul 3, Comisia poate propune Consiliului adoptarea unor poziţii comune, decizii-cadru, decizii sau convenţii (art. 34 TUE).
7 (Comisia colectează şi furnizează informaţii. Preşedintele Comisiei prezintă Parlamentului raportul general asupra activităţii Uniunii, ce cuprinde informaţii, analize, evaluări, strategii. Comisia publică rapoarte anuale pe diverse domenii (concurenţă, mediu, probleme sociale…), precum şi studii, statistici etc.
Comisia intermediază între diferitele interese, elaborează politici, urmărind ca acestea să fie acceptabile pentru Consiliu şi Parlament şi îi susţine pe cei ce pot informa asupra neîndeplinirii obligaţiilor de punere în practică a legislaţiei comunitare.

36. Consiliul Uniunii Europene. Generalităţi. Organizare
1. Generalităţi
Consiliul are sediul la Bruxelles, dar în lunile aprilie, iunie şi octombrie îşi desfăşoară sesiunile la Luxemburg. Nu este un organ cu activitate permanentă.
Instituţia purta numele de Consiliul Comunităţilor Europene sau Consiliul de Miniştri. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht şi-a luat denumirea de Consiliul Uniunii Europene; tratatele constitutive utilizează denumirea de Consiliu.
Consiliul reprezintă şi apără interesele statelor membre. Este principalul factor de decizie în cadrul Uniunii.
2. Organizarea Consiliului
Consiliul este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să-şi angajeze guvernul (art. 203 TCE).
Componenţa Consiliului se schimbă în funcţie de ordinea de zi a lucrărilor. Astfel, instituţia se reuneşte periodic în formaţiunea Afaceri generale şi relaţii externe, precum şi în mai multe formaţiuni tehnice (specializate), care îi grupează pe miniştrii competenţi pentru a soluţiona problemele din diverse domenii. Consiliul se întruneşte în 8 formaţiuni tehnice:
- Afaceri economice şi financiare – ECOFIN;
- Justiţie şi afaceri interne (JAI);
- Folosirea forţei de muncă, politică socială, sănătate şi consumatori;
- Competitivitate (piaţă internă, industrie şi cercetare);
- Transporturi, telecomunicaţii şi energie;
- Agricultură şi pescuit;
- Mediu;
- Educaţie, tineret şi cultură (ce discută şi problemele audiovizualului).
Deşi se vorbeşte despre Consiliul ECOFIN, Consiliul JAI ş.a.m.d., acestea nu sunt decât formaţiuni de lucru ale Consiliului, care rămâne una şi aceeaşi instituţie. Deciziile oricărei formaţiuni reprezintă acte ale Consiliului. În aceste condiţii, ar putea apărea şi decizii contradictorii emanând de la diversele formaţiuni. Din această cauză, Consiliul „Afaceri generale şi relaţii externe” asigură şi coordonarea activităţilor desfăşurate de diferitele formaţiuni, pentru a asigura coerenţa acestora.
Această formaţiune ţine sesiuni distincte, cu agende de lucru diferite, consacrate celor două sfere de activitate care i-au fost încredinţate. Când abordează afacerile generale, pregăteşte lucrările Consiliul European, se ocupă de chestiuni instituţionale şi administrative, de dosarele orizontale (care privesc mai multe politici ale Uniunii), precum şi de orice dosar transmis de Consiliul European. În sesiunile consacrate relaţiilor externe, formaţiunea conduce ansamblul acţiunii externe a Uniunii: PESC, comerţul exterior, precum şi cooperarea în materie de dezvoltare şi ajutor umanitar.
Există şi formaţiunile jumbo, născute din practică, ce reunesc miniştri de diferite specialităţi pentru a trata chestiuni complexe. De asemenea, se pot organiza şi reuniuni neoficiale ale Consiliului.
O formaţiune introdusă prin Tratatul de la Maastricht este cea a şefilor de stat sau de guvern. Astăzi, Consiliul în această componenţă poate suspenda anumite drepturi ale statului membru ce încalcă principiile prevăzute de art. 6 alin. 1 TUE19 (conform art. 7 TUE) şi, potrivit art. 214 alin. 2 (1) TCE, îl desemnează pe preşedintele Comisiei.

37. Funcţionarea Consiliului (Preşedinţia, Organele care pregătesc deciziile Consiliului, Desfăşurarea reuniunilor Consiliului)
A. Preşedinţia
Preşedinţia e deţinută timp de 6 luni, prin rotaţie, de fiecare stat în parte, iar succesiunea este fixată de Consiliu, în unanimitate. Statul ce deţine preşedinţia Consiliului prezidează toate organele de orientare interguvernamentală (Consiliul European, comitetele din cadrul Consiliului, organismele din pilonii 2 şi 3). În prezent, preşedinţia îi revine Cehiei, după care urmează Suedia (în perioada iulie-decembrie 2009).
Rolul preşedinţiei a devenit mai important decât ar reieşi din tratate. Aceasta convoacă reuniunile, stabileşte ordinea de zi, dirijează dezbaterile, hotărăşte trecerea la vot. Face selecţia între chestiunile principale şi cele secundare. În momentele dificile, propune compromisuri pentru a debloca negocierile. Preşedinţia reprezintă Consiliul faţă de alte instituţii comunitare. De asemenea, ea reprezintă Uniunea în viaţa internaţională, având şi principala responsabilitate în coordonarea politicii externe a Uniunii.
Preşedinţia e ajutată de un aparat format din peste 2500 de funcţionari, care lucrează mai ales în cadrul Secretariatului General al Consiliului şi al Serviciului Juridic.
B. Organele care pregătesc deciziile Consiliului. Coreper
Din Consiliu fac parte miniştrii statelor, care nu pot fi prezenţi în mod constant la Bruxelles. Aceasta face ca activitatea instituţiei să nu fie permanentă. Pentru a asigura continuitatea activităţii, dar şi pentru a-şi apăra interesele în cadrul Comunităţii, membrii Comunităţii au instituit reprezentanţe permanente la Bruxelles, conduse de reprezentanţii permanenţi ai statelor membre, cu rang de ambasadori, asistaţi de reprezentanţii permanenţi adjuncţi.
Coreper (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi) este un organ auxiliar al Consiliului, pregătindu-i lucrările şi executând mandatele încredinţate de acesta. Coreper studiază propunerile Comisiei, lucrând la nivelul reprezentanţilor permanenţi (Coreper II), care se ocupă cu probleme politice, instituţionale şi bugetare sau la nivelul adjuncţilor reprezentanţilor permanenţi (Coreper I), care tratează mai ales probleme tehnice. Reprezentanţii permanenţi şi cei adjuncţi sunt secundaţi de numeroase grupuri de lucru şi comitete de experţi naţionali.
Coreper are un rol complex în mecanismul de decizie al Uniunii. Acordul reprezentanţilor permanenţi asupra unei probleme face ca aceasta să fie trecută în lista punctelor A de pe ordinea de zi a Consiliului, ce cuprinde chestiunile pe care Consiliul le adoptă automat. Întrucât le şedinţele Coreper participă şi un reprezentant al Comisiei, în acest cadru au loc negocierile şi cu Comisia: dacă o propunere a Comisiei nu este acceptabilă, se fac încercări de a convinge această instituţie să o modifice, pentru atingerea acordului. Majoritatea deciziilor Consiliului (aproximativ 70%) se iau de fapt la nivelul Coreper.
Acest organ permite desfăşurarea de dialoguri la diferite niveluri: un dialog al reprezentanţilor permanenţi între ei, apoi al fiecăruia cu guvernul propriu şi, cum am văzut, un dialog cu Comisia.
Există şi alte comitete cu rol similar, specializate pe anumite domenii (Comitetul „agricultură”, Comitetul economic şi financiar).
C. Desfăşurarea reuniunilor Consiliului
Potrivit Regulamentului interior al Consiliului, la şedinţele Consiliului este invitat şi un reprezentant al Comisiei. Deliberările Consiliului nu sunt publice, cu excepţia unor etape din cadrul adoptării actelor prin procedura de codecizie. Statele nu doresc să se afle modul cum se negociază pentru a se ajunge la decizia finală, dar această lipsă de transparenţă a lucrărilor unui legiuitor este puţin compatibilă cu rigorile unei societăţi democratice. De aceea, Tratatul de la Lisabona stabileşte că şedinţele Consiliului la care se deliberează şi se adoptă acte legislative sunt publice.
Problemele de pe ordinea de zi sunt împărţite în punctele A şi punctele B. Punctele A sunt cele asupra cărora statele membre şi Comisia au ajuns la un punct de vedere comun în Coreper. Ele sunt adoptate în bloc, fără dezbateri.
Punctele B sunt cele asupra cărora persistă dezacordul între state ori între state şi Comisie, fiind supuse dezbaterilor. Există şi falsele puncte B, care sunt trecute în a doua categorie numai pentru că privesc nişte chestiuni foarte importante. În realitate, în Coreper s-a căzut de acord asupra lor, iar la şedinţa Consiliului se dezbat doar formal.

38. Modalităţile de vot în cadrul Consiliului Uniunii Europene
A. Majoritatea simplă
Decizia este adoptată cu votul a jumătate plus unu din numărul statelor membre. TCE prevede că aceasta este regula de drept comun, dar derogările sunt atât de multe, încât în realitate această modalitate devine excepţia. Se foloseşte la chestiuni de mai mică importanţă: la solicitările adresate Comisiei de a efectua anumite studii sau de a înainta Consiliului propuneri, la fixarea statutului comitetelor prevăzute de TCE, la adoptarea propriului regulament interior etc.
B. Votul în unanimitate
Decizia este adoptată dacă niciun stat nu se opune. Abţinerea unor state nu împiedică adoptarea deciziei. Modalitatea e prevăzută în domenii de interes particular pentru state. Câteva exemple de aplicare a procedurii: revizuirea tratatelor, primirea de noi membri, acţiunile din cadrul pilonilor 2 şi 3, dar şi fiscalitatea, cultura şi audiovizualul, imigraţia, azilul etc.
Reformele succesive ale tratatelor au pus în evidenţă două tendinţe. Pe de o parte, s-a redus aria de aplicare, extinzându-se votul cu majoritate calificată. Pe de altă parte, pe măsura extinderii competenţelor comunitare, s-a impus unanimitatea pentru noile domenii intrate în sfera comunitară.
C. Votul cu majoritate calificată
Majoritatea calificată este modalitatea de vot cea mai frecvent folosită. Exemple: libera circulaţie a lucrătorilor (art. 40 TCE), recunoaşterea reciprocă a diplomelor (art. 47 TCE), apropierea legislaţiilor naţionale (art. 95 TCE), desemnarea preşedintelui şi a membrilor Comisiei etc. Tratatul de la Lisabona extinde majoritatea calificată la noi domenii.
În sistemul actual, fiecare stat dispune de un număr de voturi ce exprimă însemnătatea sa în cadrul Comunităţii, din punct de vedere demografic, politic şi economic. Prin ponderarea voturilor se urmăreşte obţinerea unui echilibru: statele mici să nu fie marginalizate, dar nici ca ele să deţină singure o minoritate care să poată împiedica adoptarea deciziei (minoritate de blocaj). Enumerăm în continuare numărul de voturi ce revin statelor membre în momentul de faţă:
- Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie − câte 29 de voturi;
- Spania, Polonia – 27 de voturi;
- România – 14 voturi;
- Olanda – 13 voturi;
- Belgia, Cehia, Grecia, Portugalia, Ungaria – câte 12 voturi;
- Austria, Bulgaria, Suedia – câte 10 voturi;
- Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia – câte 7 voturi;
- Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia – 4 voturi;
- Malta – 3 voturi.
Totalul este de 345 de voturi.
Dacă actul e adoptat la propunerea Comisiei, în urma Tratatului de la Nisa, pentru adoptarea sa e nevoie de îndeplinirea a 3 condiţii:
1) un număr de voturi – 255 (73,9% din total);
2) majoritatea statelor (jumătate plus unu din numărul statelor),
3) statele în favoarea măsurii trebuie să reprezinte 62% din populaţia UE.
Dacă deliberarea nu se face pe baza propunerii Comisiei, pe lângă majoritatea calificată de 255 de voturi, va fi nevoie de votul a două treimi din membrii Uniunii.
Amintim că mecanismul de vot a fost influenţat şi de Compromisul de la Luxemburg din 29 ianuarie 1966, care a soluţionat criza scaunului gol. Aranjamentul a contribuit la încetăţenirea în sistemul decizional comunitar a unor practici diplomatice, specifice metodei interguvernamentale: se caută realizarea consensului chiar şi atunci când s-ar putea trece la votul cu majoritate calificată. Desigur, această evoluţie nu e rezultatul exclusiv al actului din ianuarie 1966. Statele sunt conştiente că, dacă s-ar forţa trecerea la vot, ar apărea resentimente care s-ar putea reflecta în funcţionarea viitoare a Consiliului21.
Tratatul de la Lisabona simplifică votul cu majoritate calificată, renunţându-se la sistemul de ponderare a voturilor. Pentru adoptarea actelor la propunerea Comisiei, va fi nevoie de două condiţii:
1) 55% din numărul statelor;
2) statele ce susţin actul trebuie să reprezinte 65% din populaţia UE.
La insistenţele Poloniei, aplicarea noului sistem de vot s-a amânat. Astfel, s-a stabilit că, dacă niciun stat nu va cere continuarea procedurii actuale (cea consimţită la Nisa), noul mecanism se va aplica din 2014. Dacă unul sau mai multe state fac uz de această opţiune, dubla majoritate va intra în vigoare din 2017. Aşadar, cel mai probabil este ca dubla majoritate să funcţioneze abia din 2017.
Reforma operată prin Tratatul de la Lisabona e însoţită de încă o limitare: tot la cererea Poloniei, s-a reactivat Compromisul de la Ioanina22, introducându-se un veto temporar pentru statele aflate în minoritate. Astfel, dacă nişte state membre – al căror număr se apropie de minoritatea de blocaj, fără a o atinge – se opun adoptării unui act, preşedinţia Consiliului va proceda la o nouă deliberare. În cursul acestei deliberări, va Consiliul face tot posibilul pentru a se ajunge, într-un termen rezonabil, la o soluţie satisfăcătoare pentru statele aflate în minoritate. Decizia nu va fi blocată, ci doar întârziată.

39. Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene
1) Consiliul adoptă legislaţia comunitară (regulamente, directive, decizii), singur sau împreună cu Parlamentul.
2) În materie executivă, Consiliul poate impune anumite condiţii atunci când transmite Comisiei competenţele de executare. De asemenea, în anumite cazuri, Consiliul îşi poate rezerva dreptul de a exercita în mod direct aceste competenţe.
3) Consiliul coordonează politicile economice generale ale statelor membre, prin intermediul formaţiunii ECOFIN (care îi reuneşte pe miniştrii economiei şi ai finanţelor).
4) Consiliul încheie acorduri internaţionale, negociate de Comisie, cu unul sau mai multe state sau cu organizaţii internaţionale.
5) În materie bugetară, pe baza propunerii Comisiei, Consiliul adoptă proiectul de buget, care va fi supus votului Parlamentului.
6) În cadrul pilonilor 2 şi 3, Consiliul este organul de decizie, care hotărăşte în unanimitate în cazurile mai importante, ceea ce este o reflectare a spiritului interguvernamental. În al doilea rând, instituţia asigură statelor un cadru pentru informare şi consultare reciprocă, în vederea coordonării acţiunilor acestora.
În pilonul 2, Consiliul „Afaceri generale şi relaţii externe” defineşte PESC, pe baza orientărilor adoptate de Consiliul European. În acest domeniu, Consiliul este ajutat de Înaltul Reprezentant pentru PESC, care îndeplineşte şi funcţia de secretar general al Consiliului. Acesta contribuie la formularea, pregătirea şi aplicarea deciziilor de politică europeană. În numele Consiliului, el conduce dialogul politic cu statele terţe.
În pilonul 3, Consiliul coordonează cooperarea între instanţele judiciare şi forţele de poliţie naţionale în materie penală, prin intermediul formaţiunii sale JAI.

40. Consiliul European
1. Înfiinţarea şi funcţionarea Consiliului European
Consiliul European nu era prevăzut iniţial de tratatele constitutive, fiind creat la propunerea preşedintelui francez Valéry Giscard d’Estaing în decembrie 1974, când s-a decis întrunirea regulată a şefilor de stat sau de guvern ai ţărilor membre.
A fost recunoscut prin Actul Unic European, iar ulterior a fost reglementat de art. 4 TUE. Consiliul European este o instituţie a Uniunii Europene, compusă din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre şi preşedintele Comisiei. Ei sunt asistaţi de miniştrii de externe şi de un membru al Comisiei.
Astăzi, se reuneşte la Bruxelles de 4 ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului ce deţine preşedinţia Consiliului. Sunt posibile şi sesiuni extraordinare. Şedinţele sunt pregătite de Consiliul „Afaceri generale şi relaţii externe”, care stabileşte şi ordinea de zi.
Consiliul European se întruneşte pe durata a 2 zile. În ziua întâi reuniunea e limitată la şefii de stat sau de guvern, împreună cu preşedintele Comisiei, care discută mai ales chestiuni de actualitate din viaţa Uniunii. Seara, după şedinţa plenară, se întâlnesc într-un cadru neoficial doar şefii de stat sau de guvern împreună cu preşedintele Comisiei. Ei pot discuta în deplină confidenţialitate, pentru că nu sunt prezenţi nici miniştrii de externe, nici alţi funcţionari. Într-o altă sală, miniştrii de externe dezbat subiecte de actualitate şi pregătesc declaraţiile din materia PESC. A doua zi sunt tratate cu precădere chestiuni de politică externă şi se pun la punct concluziile şedinţei. Programul e suplu şi lasă loc unor reuniuni neoficiale bilaterale sau multilaterale.
La reuniunile Consiliului European participă şi preşedintele Parlamentului, dar numai în prima zi, la deschiderea lucrărilor. După un schimb de vederi pe marginea principalelor subiecte ale ordinii de zi, el părăseşte şedinţa.
Preşedinţia veghează la buna desfăşurare a dezbaterilor şi ia toate măsurile necesare pentru folosirea optimă a timpului disponibil, stabilirea ordinii în care se abordează punctele de pe agenda de lucru etc. Hotărârile se iau în unanimitate. În Consiliul European nu s-a votat decât cu totul excepţional, întrucât în practică discuţiile se prelungesc până la ajungerea la consens.
Concluziile sunt pregătite de Secretariatul General al Consiliului UE împreună cu preşedinţia şi cuprind orientările politice, hotărârile adoptate, declaraţii, precum şi paşii concreţi pe care trebuie să-i întreprindă instituţiile comunitare pentru ducerea la îndeplinire a celor stabilite la şedinţa Consiliului European.

2. Funcţiile Consiliului European
Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii şi stabileşte orientările politice generale (art. 4 alin. 1 TUE). Are în competenţă orice problemă din sfera de activitate a Uniunii, deliberând asupra subiectelor comunitare, a celor ce ţin de cooperarea politică sau asupra oricărei chestiuni de interes comun. Îndeplineşte trei funcţii principale:
1) Acţionează ca un arhitect constituţional al Uniunii. Astfel, Consiliul European este cel care a decis unele aspecte capitale ale dezvoltării construcţiei europene, cum ar fi extinderile, revizuirea tratatelor concretizată apoi prin Actul Unic European, uniunea economică şi monetară, uniunea politică etc.
2) Adoptă orientările generale ale politicii economice, sociale şi a celei externe a Uniunii, emite declaraţii pe marginea unor subiecte sensibile. Stabileşte viitoarea agendă de lucru a Uniunii şi determină evoluţia politicilor acesteia.
3) Ia decizii, rezolvând probleme din sfera comunitară şi din pilonii 2 şi 3. Funcţionează ca o „instanţă de apel” în dosarele comunitare controversate, ce n-au putut fi rezolvate în Consiliu.
Consiliul European nu adoptă acte juridice cu efect coercitiv, nici atunci când soluţionează chestiuni comunitare, ci doar decizii politice, trasând instituţiilor comunitare sarcina de a le pune în practică, prin adoptarea instrumentelor juridice (actelor juridice) corespunzătoare.
Ca o apreciere de ansamblu, putem spune că, pe de o parte, Consiliul European a avut un rol însemnat în progresul Comunităţii. Marile decizii curajoase în privinţa integrării sau a extinderii ar fi fost greu de luat la alt nivel, pentru că ar fi apărut semne de întrebare faţă de legitimitatea acestora. Pe de altă parte, a modificat echilibrul instituţional în favoarea factorului interguvernamental, afectând puterea de iniţiativă a Comisiei. În altă ordine de idei, un pericol pentru eficienţa lucrărilor sale îl reprezintă tendinţa manifestată în ultimii ani de aglomerare cu probleme relativ minore, rămase nerezolvate în Coreper şi Consiliu.
Tratatul de la Lisabona aduce următoarele noutăţi principale:
- Consiliul European va avea un preşedinte cu un mandat de doi ani şi jumătate, ce poate fi prelungit o singură dată. El va fi ales cu majoritate calificată de Consiliul European şi nu va putea exercita concomitent un mandat naţional. El va prezida şi va impulsiona lucrările Consiliului European, asigurând şi reprezentarea Uniunii pe scena internaţională.
- Consiliul European va adopta şi acte juridice (dar nu cu caracter legislativ), care vor fi supuse controlului jurisdicţional al Curţii de Justiţie.

41. Parlamentul European. Consideraţii generale. Componenţă. Alegerea deputaţilor
1. Consideraţii generale
În 1957, TCEE şi TEuratom au extins Adunarea comună CECO, instituind o m„Adunare”, cu puteri de deliberare şi control pentru cele trei Comunităţi. Aceasta şi-a luat mai întâi numele de Adunarea Parlamentară Europeană, iar în 1962 pe cel de Parlament European, care a fost oficializat prin Actul Unic European. Este singura instituţie a Uniunii care beneficiază de legitimitatea sufragiului direct. La început atribuţiile sale erau minore, dar treptat ponderea sa în structura instituţională a Uniunii a crescut. Prin procedura de codecizie, Parlamentul dispune acum de putere legislativă în multe domenii, asigurând şi controlul democratic. Tratatul de la Lisabona extinde şi mai mult prerogativele Parlamentului: codecizia, ce se aplică în noi domenii, devine procedura legislativă ordinară, ceea ce pune pe picior de egalitate Consiliul şi Parlamentul în privinţa actelor legislative.
O sursă de îngrijorare este însă faptul că interesul electoratului european a evoluat invers proporţional cu extinderea rolului Parlamentului: participarea la alegerile pentru Parlamentul European a fost de 63% în 1979, când s-a organizat primul scrutin european şi a scăzut continuu, ajungând la 44,2% în 2004.
Sediul Parlamentului European a fost fixat de statele membre la Strasbourg, unde se ţin 12 reuniuni sau sesiuni plenare lunare. Reuniunile suplimentare se ţin la Bruxelles, unde lucrează şi comisiile parlamentare. Secretariatul General al Parlamentului şi serviciile sale se găsesc la Luxemburg.
Stabilirea sediului Parlamentului a făcut obiectul unui conflict prelungit între deputaţi, care insistau să se stabilească la Bruxelles şi unele state membre (cum ar fi Franţa, Germania şi Luxemburg), care doreau păstrarea sediului la Strasbourg. Tranşând litigiul, Curtea de Justiţie a statuat că Parlamentul trebuie să ţină 12 sesiuni plenare ordinare la Strasbourg23.
§ 2. Componenţa Parlamentului, alegerea şi statutul deputaţilor
A) Componenţa Parlamentului
Potrivit art. 189 TCE, Parlamentul e „compus din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Comunitate”. Instituţia nu reprezintă poporul Comunităţii, ci popoarele statelor, ceea ce reprezintă o diferenţă faţă situaţia dintr-un stat federal, unde una din camerele Adunării reprezintă poporul federaţiei.
După aderarea României şi Bulgariei numărul de deputaţi a crescut temporar la 785. Din legislatura 2009-2014, potrivit actualei reglementări, vor fi 736 de parlamentari, repartizaţi pe state proporţional cu populaţia acestora24. Prin Tratatul de la Lisabona, la propunerea Parlamentului, s-a stabilit un număr maxim de 751 de deputaţi.
Dăm în continuare repartizarea pe ţări a mandatelor de eurodeputaţi.(tabel) La viitorul scrutin, organizat în perioada 4-7 iunie 2009 şi care se va desfăşura potrivit Tratatului de la Nisa, vor fi aleşi 736 de deputaţi.

1) Acţiunea intelectualilor în vederea integrării europene
2) Consiliul Europei
3) Metoda funcţionalistă a lui Jean Monnet şi constituirea CECO
4) Obiectivul TCECO:
5) Structura instituţională a CECO:
6) Crearea CEE şi a Euratom
7) Încheierea Tratatelor CEE şi şi Euratom. Descrierea Tratatului CEE
8.) Sistemul instituţional creat de Tratatele CEE şi Euroatom
9) Metoda interguvernamentală
10) Metoda federalistă
11) Metoda comunitară
Când vorbiţi despre „Sistemul instituţional creat de Tratatele CEE şi Euroatom”, vă puteţi referi la ea. În esenţă, vorbiţi despre îmbinarea elementului supranaţional cu cel interguvernamental, exprimată în procesul de decizie: la propunerea Comisiei … …
12) Unificarea instituţională în cadrul Comunităţilor Europene
13) Criza scaunului gol
Adăugaţi şi observaţia în legătură cu Compromisul de la Luxemburg făcută la ”Votul cu majoritate calificată în Consiliu”
14) Actul Unic European (AUE)
15) Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht. Prezentarea generală a UE
Nu veţi vorbi despre celelalte noutăţi aduse prin TMaastricht, pentru că vă veţi referi la ele când veţi subiecte precum cetăţenia, Parlamentul, integrarea diferenţiată.
16) Tratatul de la Amsterdam
17) Tratatul de la Nisa
18) Evoluţia Uniunii Europene după Tratatul de la Nisa. Constituţia europeană şi Tratatul de la Lisabona
19) Noţiunea de integrare europeană
20) Zona de liber schimb
21) Uniunea vamală
22) Piaţa comună
23) Piaţa internă
24) Uniunea economică şi monetară
25) Uniunea politică
26) Integrarea diferenţiată. Probleme generale. Modele de integrare diferenţiată (fără cooperarea consolidată)
27) Extinderea construcţiei comunitare. Consideraţii generale. Condiţiile de aderare. Generalităţi
28) Condiţiile de aderare. Detalii
29) România şi Uniunea Europeană
30) Instituţiile Uniunii Europene. Preliminarii
31) Comisia Europeană. Procedura de numire. Organizare (componenţă, statutul membrilor, mandat)
32) Preşedintele Comisiei
33) Funcţionarea Comisiei. Principiul colegialităţii şi atenuările (simplificările) sale
34) Personalul Comisiei
35) Atribuţiile Comisiei
36) Consiliul Uniunii Europene. Generalităţi. Organizare
37) Funcţionarea Consiliului (Preşedinţia, Organele care pregătesc deciziile Consiliului, Desfăşurarea reuniunilor Consiliului)
38) Modalităţile de vot în cadrul Consiliului Uniunii Europene
39) Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene
40) Consiliul European
41) Parlamentul European. Consideraţii generale. Componenţă. Alegerea deputaţilor
42) Mandatul şi statutul deputaţilor europeni
43) Organizarea Parlamentului European ( Organele de conducere, Grupurile politice, Comisiile parlamentare)
44) Funcţionarea Parlamentului (Perioadele de activitate, Dezbaterile şi votul)
45) Competenţele bugetare ale Parlamentului
46) Mijloacele de control politic ale Parlamentului. Mediatorul European
47) Competenţa legislativă a Parlamentului (procedura de consultare, de aviz conform şi cea de codecizie)
48) Curtea de Justiţie. Consideraţii introductive
Nu va apărea pe bilet, dar pot pune întrebări
49) Constituirea Curţii de Justiţie (Compunere, Statutul juridic al membrilor Curţii)
50) Organizarea şi funcţionarea Curţii  (preşedintele, formaţiunile de judecată)
51) Avocatul general
52) Tribunalul de Primă Instanţă
53) Tribunalul funcţiei publice
54) Competenţa jurisdicţiei comunitare
55) Procedura prejudicială. Cooperarea dintre instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie
56) Regimul lingvistic al actelor juridice comunitare
57) Dreptul originar (Conţinut, Caracterizare, Revizuirea tratatelor constitutive)
58) Regimul juridic comun al actelor obligatorii de drept derivat
59) Regulamentul
60) Directiva
61) Decizia
62) Recomandările şi avizele
63) Actele atipice (nenumite, non-standard) de drept derivat
64) Acordurile încheiate de Comunitatea Europeană
65) Acordurile încheiate de statele membre cu state terţe
66) Acordurile încheiate între statele membre
67) Dreptul internaţional general – izvor de drept comunitar
68) Principiile generale ale dreptului (inclusiv drepturile fundamentale)
69) Jurisprudenţa Curţii de Justiţie – izvor de drept
70) Ierarhia izvoarelor de drept comunitar
71) Autonomia ordinii juridice comunitare
72) Interacţiunea dintre dreptul comunitar şi cel intern
73) Aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar
74) Efectul direct al normelor de drept comunitar
75) Efectul indirect al normelor de drept comunitar
76) Supremaţia dreptului comunitar
Ø Uniunea Europeană. Prezentare generală – la Subiectul nr. 15!
77) Primul pilon al Uniunii Europene – caracterizare generală
78) Al doilea pilon al UE – politica externă şi de securitate comună
79) Al treilea pilon al UE – cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală
80) Câmpul de aplicare personală a competenţelor UE. Cetăţenia europeană
81) Principiul competenţei de atribuţie
82) Art. 308 TCE. Competenţe suplimentare pentru realizarea obiectivelor TCE
83) Competenţele implicite ale CE
84) Repartizarea competenţelor între Comunitate şi statele membre (Competenţele rezervate sau reţinute de state, Competenţele exclusive ale Comunităţi, Competenţele concurente)
85) Principiul subsidiarităţii şi cel al proporţionalităţii
86) Decizia Van Gend en Loos